Living And Writing

_66460725_rippon(alan_brown_last_day)old11În gară se cerșesc idei, printre mâinile întinse să primească monede aurii, pentru că cele argintii nu sunt bune nici pe post de pomană. ”Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește nimic” spunea Dinică într-un film de Caranfil și pe același principiu am mers eu astăzi în gară, să cumpăr povești și să cerșesc idei.

Pe ”aleea” cu fast-fooduri unde poți savura un ”delicios” hamburger printre chiștoace aruncate alandala fie pe mese, fie pe cimentul crăpat, nu te simți niciodată singur. Adunătura pestriță de români, străini, minorități, etnii, întruchipați de copii, tineri sau bătrâni, te face să îi aparții întru totul chiar dacă în spații ca acestea pare că nu îți mai aparții nici ție. Am observat că cerșetoria s-a schimbat, cel puțin în astfel de medii. Banii sunt transformați în bunuri încă dinainte de a fi primiți. Niciunul dintre cei 12 cerșetori (și da, i-am numărat) nu s-a sinchisit să îmi ceară vreun leu, în schimb au avut grijă să mă abordeze ca și cum aș fi fost vreun supermarket ambulant cerându-mi fie o țigară, fie Cola de pe masă sau restul de cartofi prăjiți pe care îi mai aveam pe tavă. Și am considerat oportun să facem o tranzație, astfel încât cartofii mei proaspăt reprăjiți pentru a mia oară să fie meritați de noul consumator. Însă câștigătorul întârzia să apară. ”Cerșetorii din ziua de azi n-au talent…” mă gândesc eu resemnată. Abordările lipsite de politicosul ”bună ziua” și de o înfățișare corespunzătoare oamenilor nevoiași, au fost abrupt ignorate și chiar sictirite, în nemernicia mea. Când speranța mea era pe punctul să capituleze, dă peste mine un bătrân, undeva la venerabila vârstă de 70 de ani, îmbrăcat sărăcăcios și vizibil înfometat, care însă nu își exprimă vreo aspirație de fumător și nici nu tânjește hărțuitor la cartofii mei. Ia loc la masa de lângă mine și așteaptă, aparent pe cineva, pentru că se tot uită disperat la peron, mișcându-și gâtul cu dificultate pentru a își strecura privirea printre oamenii care vin și pleacă. Într-un moment al impulsului, îmi iau tava și mă mut la masa lui, deși până când nu am salutat politicos așa cum am pretenția de la oricine să o facă indiferent de starea socială, nu m-a observat.

–          Așteptați pe cineva? Întreb oarecum rezervată.

–          Pe fiul meu, un băiat blond ca prințul Harry, tot așa cu ochi albaștri, frumos, domnișoară…știți cât este de frumos? Și așa înalt, ca un brad.

Îmi scutur capul în stânga și în dreapta pentru a îi da de înțeles că frumusețea lui fi-su nu a ajuns până la lentilele mele de contact. Îmi povestește apoi că băiatul a plecat în urmă cu 22 de ani în Noua Zeelandă, unde s-a căsătorit și are o familie frumoasă, formată din trei copii și o soție minunată, blondă și ea.

–          Vin aici în fiecare zi, stau și aproape, și am mereu norocul să găsesc câte o masă liberă cu vedere la peron. Îl aștept să vină, că și dacă stau acasă cine să mă caute pe mine?

Îmi povestește în continuare fără să își ia ochii de la peron, că Emanuel, are mulți bani și o casă mai ceva ca un castel de bulibașă. Ultima dată când a primit o veste de la unicul său fiu a fost la un an după ce a plecat. I-a scris o scrisoare de o pagină, pe al cărei verso a atașat o poză frumoasă de familie, cu soția blondă și cei trei feciori. Se caută în buzunarul interior al sacoului gri, rupt la coate și peticit la guler cu un material maron, și scoate o foaie de hârtie îngălbenită de timp însă păstrată frumos în folie de plastic.

-El e Emanuel. Vezi ce băiat frumos?

Răspund afirmativ și îl privesc întristată pe noul meu partener de așteptare. Deși abia îl cunoscusem, povestea lui și atmosfera din gară, mă determină să simt că îl aștept și eu pe Emanuel și mă surprind privind peronul aproape cu aceeași nerăndare ca și bătrânul care nu mă întreabă nimic ci doar răspunde politicos și uneori entuziast la curiozitățile mele.

-Nu ați mai vorbit cu el de când ați primit asta? Întreb arătând spre scrisoarea pe care o ținea în mână.

-Nu, e ocupat, domniță. Credeți că o casă așa frumoasă, vedeți are două etaje, se face dacă cheltuiești bani pe telefoane și bilete de tren? Nu dar uitați, aici îmi spune că ne vedem curând și își cere scuze pentru timpul limitat pe care îl are să îmi scrie. Uitați!

Întradevăr, scrisoarea era încheiată cu ”Te pupăm cu toții și sper să ne revedem în curând. Timpul nu îmi permite să scriu mai mult însă sper că viața este blândă cu matale în România! Al tău fiu, Emanuel”. Mă înfurii. Viața este tare blândă cu tatăl tău, dragă Emanuel, își consumă zilele la o masă murdară din Gara de Nord, așteptându-te de 22 de ani. Și da, își face timp. Nu se duce la piață. Nu joacă table în fața blocului. Nu ascultă indignat știrile anoste. Nu își gătește pentru că la sfârșitul fiecărei zile se mulțumește să își cumpere 100 de grame de parizer de pui de la alimentara de cartier. Te așteaptă pe tine, care nu ai timp să îi scrii de mai bine de două decenii!

Observând că nu mai spun nimic și analizez scrisoarea cumva cu gândul în altă parte, în Noua Zeelandă, la nenorocitul de Emanuel, bătrânul mă privește pentru prima dată zâmbind și îmi oferă o portocală, scoasă dintr-o plasă pe care o depozitase la piciorul mesei.

-Nu cred că vine astăzi. Am mereu trei portocale la mine, în caz că vine cu nepoții. Nu pot să mă prezint cu mâna goală în fața copiilor. Poftiți, vă rog! Poate lăsați țigara aia care oricum vă face rău. Zâmbește. Sting țigara iau portocala și mă ridic. Mă întorc cu un sandwich cu șuncă, roșii și castraveți, și o sticlă de apă minerală, pe care i le înmânez. Îmi mulțumește din priviri și începe să mânânce ca și cum nu mai făcuse asta de zile întregi și poate chiar așa și era.

Știa foarte bine că în Gara de Nord nu vin trenuri din Noua Zeelandă. Și mai știa că Emanuel nu va veni nici pe alte căi. Însă speranța uneori este mai importantă decât realitatea în sine. Așteptarea îl făcea fericit. Starea de alertă. Vocea mecanică ce anunța venirea sau plecarea vreunui tren. Bagajele oamenilor înghesuite între scaune. Mirosurile de mâncare ieftină, bere și tutun. Toate îi dădeau bătrâneții sale anoste un sens. Sigur, în lumea lui, acolo unde materialul nu există și himerele sunt stăpâne ca într-un teren al haosului, își imaginează cum își vede nepoții crescând la fel de frumos ca Emanuel, cum nora îi aduce la televizor o supă caldă de legume care să fie în concordanță cu regimul recomandat de medic, cum soția sa, care încă trăiește în această lume, îl ține de mână în timp ce privesc emisiunile de divertisment, târziu, în ceas de noapte, când oamenii ca el nu reușesc să adoarmă. Nu din pricina stresului, ci a nefericirii. Termină sandwichul și își reia căutarea printre călători, încercând să recunoască fața fiului său. Nu a observat când m-am ridicat de pe scaunul din partea opusă a mesei și am plecat. Povestea lui ar fi meritat mai mult decât un sandwich și o sticlă de apă, ar fi meritat o îmbrățișare, o mângâiere și cel mai important o veste de la Emanuel. Însă poate tocmai întârzierea acestei vești îl ținea încă în viață. Așteptarea este un combustibil mai puternic decât fericirea, cel puțin pentru unii.

Nu îmi pot stăpâni câteva lacrimi însă nu pentru că bătrânul m-ar fi impresionat la un nivel atât de trist încât să am o tentativă de plâns. Dimpotrivă. Era unul dintre acei oameni fericiți în nefericirea lor. Însă m-a întristat gândul că Emanuel va veni. Poate nu pe aceste peroane aglomerate, dar va veni. Atunci când bătrânul va decide să rămână pe deplin în lumea himerelor, alături de soția iubitoare, nora care gătește bine și nepoții jucăuși care pictează pereții apartamentului vieții sale.  Și atunci, Emanuel va face efortul pe care nu l-a făcut atâtea decenii: se va urca într-un avion, va veni la București, pentru a vinde apartamentul bătrânului înțesat de regrete și speranțe destrâmate în aerul închis ca fumul unei țigări uitate în scrumieră. Și se va întoarce la frumoasa lui familie cu zeci de mii de euro care le va face viața și mai frumoasă. Iar din bătrânul care aștepta nerăbdător la o masă din Gara de Nord nu va mai fi nimic. Doar un text scris de o fată care a pornit să cumpere povești printre vagoanele ruginite ale trenurilor.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: