Living And Writing

Din culise

DesirCrop2“(…) S-a îmbrăcat cu costumul care o aștepta pentru seara aceea, pe care nu îl alegea niciodată personal oricât de mult și-ar fi dorit asta. La fel de banal și totuși atât de complicat; banal pentru că era o rochie neagră însă complicat prin broderia dantelată care o făcea atât de specifică anilor 1600. S-a machiat atent, mascând cu măiestrie orice trăsătură naturală și devenind aproape de nerecunoscut. Rujul roșu aprins îi contura aproape firesc buzele transformându-i întreaga expresie într-o paletă de contraste armonioase și reci. Și-a pieptănat părul cu grijă și și-a ascuns culoarea ochilor în spatele unor lentile de contact negre care, parese, mergeau mult mai bine cu rochia pentru a nu face parte din apariție. O ultimă privire în oglindă și era gata. Arăta bine. Era de nerecunoscut. Astăzi se va numi Elisabeth. Și așa va ieși în “lume”, o lume care o aprecia pe Elisabeth. O lume în care Elisabeth era fericită și mai ales privită. Observată. Uneori chiar studiată de către publicul cunoscător, dornic să descopere orice greșeală cât de mică, pentru a se lăuda apoi cunoscuțiilor cu dibăcia lor. Înainte de a închide ușa cabinei de machiaj a mai aruncat o privire în urmă. Ca și cum voia să se asigure că Ema rămânea acolo, în cameră, așteptând-o. Așa cum făcea de fiecare dată însă tot de fiecare dată trăia teama că nu o va mai regăsi. Trase aer în piept, își mai imagină o dată figura ei din oglindă, cu ochii închiși pentru a o asimila în felul ei, integrând-o ușor propriei sale ființe și coborî scările care dădeau spre scenă. Auzea forfotul mulțimii și asta o neliniștea de fiecare dată. Așteptările oamenilor, presiunea de a nu îi dezamăgi și nevoia de a se abandona pe sine pentru ei, toate o făceau să tresară și să miște nervos degetele mâinii stângi, fără a observa nimeni acest tic pe care îl ascundea cu îndeletnicire. Veniseră pentru ea și numai pentru ea. Pentru Elizabeth.

Cortina s-a ridicat și Elizabeth a început să existe. Credibil. Real. Emoționant. Așa cum făcea de fiecare dată Ema când lua nume de împrumut, găsite în cărți. Nu se mai gândea la nimic. Nici la dramele trecute sau prezente, nici la emoțiile care îi încețoșau mintea. Simțea că buzele roșii, atât de penibile în afara scenei, căpătau în fața publicului sens. Pe scenă putea fi oricine voia ea să fie. Putea trăi ce dorea ea să trăiască. Nu se prefăcea deloc, pentru că în afara scenei era doar o mare de ambiții, idealuri și dor care își pierduse substanța. Era o mare de speranțe și iluzii. Trăia prin personaje și mai ales trăia prin teatru cu tot ceea ce însemna acest cuvânt: costumele, mirosul atemporal pe care îl inhala însetată ori de câte ori pășea pe scenă, sute de replici care o defineau fără să spună un cuvânt despre viața ei din pijama. Publicul o privea atent, urmărind-o jucând, fiind puternică și stăpână pe rol, pe fiecare frază trăită. Își întoarse privirea spre mulțime, pentru a îi fi observate lacrimile de pe obraji. Trebuia să plângă. Elizabeth plângea. Plânsese și la repetiții. Asta îi era cel mai ușor. Nu voia să se uite la fețele oamenilor din sală pentru că îi era frică și totuși se uita. Atent chiar. Dacă era acolo? Ce va face dacă era acolo? Cum își va juca rolul până la capăt cu el, privind-o, analizând-o, judecând-o? Fiecare bărbat brunet semâna cu el și totuși nu era…continuă să joace. La urma urmei nici nu mai știa cum arată, avusese el grijă de asta. Se terminase scena plânsului și totuși nu se putea opri. Un simplu gând și îi dăduse peste cap toată concentrarea. Mulțimea era derutată. Nu aplauda nimeni. O priveau toți atent, așteptând parcă o explicație tacită pentru care Elizabeth plângea în continuare.

“Nu regret nimic din ceea ce am făcut și as face totul la fel. Aș ucide la fel de mult….din nou și din nou. Moartea nu mă poate opri pentru că eu, eu sunt moartea!”

Gărzile o luară pe Elizabeth Bathory pentru a o duce în închisoarea promisă. Va primi mâncarea printr-o ușiță, unde gărzile abia reușeau să strecoare o farfurie de fiertură, retrăgându-și repede mâna. Plătea pentru cele 600 de crime făcute în 25 de ani. Avea să moară în 1614, spunând din nou că nu regretă nimic și că ar face totul de la capăt…

Cortina căzu și aplauzele izbucniră ca un strigăt al performanței.

-Felicitări, Ema!

Zâmbi. Poate a mia oară când zambea fals în ziua respectivă. A miliarda oară când o făcea în ultimul an. Se întoarse numaidecât la cabină grăbită să scape de deghizarea ce îi adusese atâta succes dar care acum își pierduse sensul. Era cumva mulțumită că avusese momentul ei de glorie și în seara aceea. Își curăță fața, ștergând roșul buzelor, despletindu-și părul și eliberându-și ochii de lentilele negre de contact. Acum erau din nou albaștri…și totuși îi prefera negri. Așa cum buzele le prefera roșii. Schimbă rochia cu o pereche de blugi comuni și un tricou oarecare. Când termină cu “Elizabeth” se privi în oglindă, așa cum făcuse și înainte să iasă pe scenă.”…ma bucur că ești aici” Și unde era să dispară? Ar fi trebuit să știe că viața ei va rămâne a ei, că va fi mereu Ema, o actriță minunată, o fată slăbuță dar bine proporționată, cu o privire pe care mulți o considerau ciudată. Poate pentru că nu puteau vedea dincolo de ea. Se speria de fiecare dată că va rămâne închisă într-un personaj, într-o viață și o lume care nu erau ale ei. Se speria tocmai pentru că își dorea atât de mult asta, ca pe o eliberare. El dispăruse, de ce nu ar dispărea și ea, închisă într-un rol? De data asta nu. De data asta se va duce acasă, fiind Ema, va primi telefoanele prietenilor și rudelor care o admiraseră pe scenă și va număra trandafirii lăsați de admiratorii anonimi în cutia de scrisori. Oare o văzuse și el? Lui sigur nu i-ar fi plăcut. El o plăcea pe ea, nu rolurile ei. Nu îi plăceau costumele, rujul roșu, replicile. O plăcea pe ea, tăcând și așteptând. Să taci e uneori mai obositor decât să vorbești. Iar așteptarea…așteptarea omoară.

Intră în apartament, porni radioul și se aseză în pat, lăsând lumina aprinsă. Încă un rol, încă o seară la teatru, încă o noapte în care Emei îi era dor…și Elizabeth se odihnea în pace într-o carte inspirată din realitate. Nu, nu fusese un rol. Fusese real. Pusese atâta viață în personajul ăsta, încât Elizabeth devenise pentru o zi, din nou vie. Și asta o făcea fericită. Adormi analizând amintirea fețelor din sală, poate totuși era și el dar nu îl văzuse…Oricum nu mai știa cum arată.”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: