Living And Writing

Archive for the ‘De-ale vieții’ Category

That would be me :)

You can call me obsolete, because I still love radio theater when there are movies like Avatar…dscn7665

You can condemn me for loving the smell of old books that I can only find in big libraries…

You can say I am boring for listening to Mozart … or for feeling happy when I listen to Bach even if everyone thinks his music is sad…

You can call me crazy when I agree with Nietzsche because I also think “God died!”

You can say I am just as abstract as Christine Angot is in her books…but I am more than that.

You can accuse me for being immature because I still enjoy “Beauty and the Beast” or “Anastasia”

You can call me insane because I believe in spirits, death, ghosts…and I believe we create our own hell or heaven….if you would only know…

You can even say I am insensitive because I don’t care about your idea of love…as you have no idea what love means.

You can say that I am arrogant because I condemn without mercy whatever I consider to be stupid…

You can say I am ugly because I don’t spend my free time in beauty shops or buying expensive clothes just to be “cool” in the eyes of every ignorant person I might meet

You can say I am a lonely person because once in a while I throw my phone away and just lock myself in my room, listening to my music and reading my books….careless for anything else.

You can call me a bitch because I kick people out of my life in a second if they walked over my pride …as all my pride is all I have.

You can say I am a stupid dreamer for giving all my heart just once in a lifetime, and taking all the risks for that…yes I know it might kill me but it seems like a good way to go…

You can believe I am vulnerable … but that would be your biggest mistake 😐

You can call me insane because I would give all I have for just 1 hour on another galaxy.

And you know what? You can say everything you want, as long as you will never understand that there is more to life than money, sex, greed….as you will never know how it feels like to stand in front of a huge library and feel so small…as you will never feel how is like to be capable to give your life away for the one you love…as you will never ever look to the stars feeling frustrated cause you will never reach them. I’ll be nothing like Joseph K. was in “The Trial” as I will never chase your reasons, accusations or judgements…as I raise more questions in your mind than a Kafka’s character.

Advertisements

Și șoșonii citesc câteodată

Sam_0615

Zic. Și de ce n-ar citi? ”Pentru că sunt șoșoni, Irina, iar șoșonii nu fac mai mult de a îți încălzi picioarele”, veți spune. Sofisme, domne, sofisme! Șoșonii, șosetele flaușate, paharul de vin, masa de lângă fereastră, frunzele care cad din copacii încadrați  de rama geamului ca de laturile unui televizor, lumina care ajută privirea să descopere fiecare pagină…toate sunt părtașe la aventura pe care, în calitatea de cititori și poziția supremă de judecători ai paginilor parcurse, ai personajelor, ai literelor care formează sau nu cuvinte plăcute, o trăim izolați de o lume mult prea complexă pentru a fi reală.

Așadar șoșonii mei citesc. Acum ”Cei frumoși și blestemați”, de F. Scott Fitzgerald, însă fiind nefinalizată, acest post nu se vrea a fi o recenzie. Revenind la șoșoni, cu cât mai pufoși și mai călduroși, cu atât lectura este mai plăcută și poarta fanteziei se deschide mai repede. Vedeți voi, eu nu reușesc să mă instalez într-o lume dacă lumea mea, sau cea din jurul meu, mă ”zgârie” prin pragmatisul ăla plastic, al concretului lipsit de speranță și viselor lipsite de corespondent dimineața. Nu îmi iese partea cu cititul în metrou, cu excepția cărților care mă ajută să omor timpul scurs dintre prima și ultima stație. În rest, pentru a simți lucruri citite și pentru a asimila percepții care prin sine îmi sunt străine, este nevoie de confort și pace. Și șoșoni. Am înțeles că realul nu înseamnă patetismul vieții de zi cu zi. Că ne naștem din nou în fiecare dimineață. Că lumea se învârte indiferent de numărul de case, copii, sau conturi bancare pe care îl atingem. Am învățat că dependența este doar un lanț în plus celor impuse de o societate care ucide individul pentru a îl raporta mulțimii lipsite de consistența individualității, ca rațiune independentă de a fi. Iar Soarele răsare la fel pentru toți, indiferent de statutul social. Am înțeles, asimilând obiectivele slăvite cu atâtea sacrificii de cei care nu pot să vadă dincolo de propriile interese minimaliste, că viața poate fi trăită sau consumată. În lipsa determinării de a o consuma pentru a obține un statut, o calitate sau o situație, toate în numele aprecierii colective a mulțimii din care vrem sau nu vrem, facem oricum parte, mă mulțumesc să o trăiesc, cumva aplaudându-mi alegerea în gând și zâmbind politicos atunci când nu o regăsesc în habitatul urban.

Așa am învățat că șoșonii mei citesc … înlocuind consumarea vieții cu trăirea ei. Eliminând scopurile false și problemele care nu există decât în măsura în care sunt create artificial de oameni astenici la tot ce este simplu însă orgasmic de receptivi la lucruri care nu contează decât în măsura în care sunt expuse pe raftul social, pentru a fi arătate ca niște bibelouri de porțelan complet inutile însă mereu acolo din motive estetice, hedoniste, lipsite de substanță. ”Bine, bine, dar care e legătura dintre șoșoni și consumarea vieții lipsite de trăire?” veți spune…Șoșonii voștri citesc sau doar vă țin de cald? Pentru că dacă singura lor calitate este termică…you will just never get it! 🙂

Life is a cliché

keep-calm-and-drop-the-cliches

Yes, I know it is not what most of you want to hear or acknowledge for that matter. Good thing we, people who write and try to write about the absurdity of living in such a controlled society, don’t “send” our words, being them written or spoken, to any of these people who feel comfortable in their own discomfort.

As for me, I love clichés. Why? Because they split people in categories, which of course doesn’t work very well for the people in question but it works for me in order to understand how they work, as united groups without even being aware of this. Yes, of course I am wrong, you might say…people are not defined by clichés. I might read too much into such an innocent word and its use. Oh, but yes they are and there is nothing wrong with it, except the fact that they live trapped in a series of “laws” and become a product of what other people discovered and learned when they generated those “laws”. It is mostly like living someone else’s life. For instance, people don’t believe in anything that doesn’t end in a “happy ending”. And if it doesn’t, then well, “everything happens for a reason”. Or, of course, “God never gives you more than you can take/handle”… And that is how they usually accept dramas, using these two unwritten laws that somehow give them the strength to go on and, in some cases, fight with whatever tragedy came in their lives. “What doesn’t kill you makes you stronger”, others would say, quoting (even if they are aware of it or not) Nietzsche, who said it first. This last one is a very true cliché, and I even dare to call it educational. However, the way “what doesn’t kill you actually makes you stronger” works is…through inner development when facing dramas or unhappy events in your life. Of course we could talk about the context Nietzsche said it in but that would make for an incredible long essay! (I invite you to look into that though, it is worth it) I don’t see how, by applying the first two and very popular clichés that I mentioned, one can grow through their experiences since, they are not theirs…somehow. Therefore, if we “blame” God for both our happiness and unhappiness, and if we think He takes decisions instead of us, then I don’t know how we can actually discover those experiences that would make us get stronger, in case we are not killed by the drama in question.

But clichés are part of life, is when they become life itself, that we have a problem! I want to mention that clichés are not quotes! A quote has quotations and also an author who said it or wrote it at a certain time. Clichés are either sayings kept as tradition is kept in a culture, or what I call “stolen quotes”, which means an individual uses a quote without actually quoting the author. While I accept sayings-clichés, I find it hard to accept the stolen ones. People tend to steal (and I believe this is exactly the word to use) everything that seems wise enough to “improve” in one way or another their image, which by other means apparently can’t be improved. As for sayings, they become “social laws” since many tend to apply them and live according to them even if, sometimes they are wrongly used and most of the times they are very personal, in spite of their universal acceptance.

When life is a cliché itself, there is drama. Not our drama necessary but drama. Someone who lives only by what other people said, wrote, etc, can’t actually create their own life lessons, and discover themselves through them, which I tend to believe it is the meaning of life itself. I need to make it clear for my dear readers, that it is okay to learn from what we read and from the conversations we have with other people. It is more than ok to adapt that information that we get from everything around us to our own life, and it is also very fair to spread the word when it deserves to be spread. But if, by any chance, we get to develop beyond all that blanket of knowledge that other people who actually lived their lives in a very original, uncopied-pasted, and respectful way, covered us with then…we are we, the ones we discovered along the journey and the ones who were meant to be. Now, at the end of this little text, I realize that the title should have been “Life shouldn’t be a cliché”, however I will keep the first one because, unfortunately, is more representative.

N-aveți cumva o poveste?

_66460725_rippon(alan_brown_last_day)old11În gară se cerșesc idei, printre mâinile întinse să primească monede aurii, pentru că cele argintii nu sunt bune nici pe post de pomană. ”Mâna întinsă care nu spune o poveste, nu primește nimic” spunea Dinică într-un film de Caranfil și pe același principiu am mers eu astăzi în gară, să cumpăr povești și să cerșesc idei.

Pe ”aleea” cu fast-fooduri unde poți savura un ”delicios” hamburger printre chiștoace aruncate alandala fie pe mese, fie pe cimentul crăpat, nu te simți niciodată singur. Adunătura pestriță de români, străini, minorități, etnii, întruchipați de copii, tineri sau bătrâni, te face să îi aparții întru totul chiar dacă în spații ca acestea pare că nu îți mai aparții nici ție. Am observat că cerșetoria s-a schimbat, cel puțin în astfel de medii. Banii sunt transformați în bunuri încă dinainte de a fi primiți. Niciunul dintre cei 12 cerșetori (și da, i-am numărat) nu s-a sinchisit să îmi ceară vreun leu, în schimb au avut grijă să mă abordeze ca și cum aș fi fost vreun supermarket ambulant cerându-mi fie o țigară, fie Cola de pe masă sau restul de cartofi prăjiți pe care îi mai aveam pe tavă. Și am considerat oportun să facem o tranzație, astfel încât cartofii mei proaspăt reprăjiți pentru a mia oară să fie meritați de noul consumator. Însă câștigătorul întârzia să apară. ”Cerșetorii din ziua de azi n-au talent…” mă gândesc eu resemnată. Abordările lipsite de politicosul ”bună ziua” și de o înfățișare corespunzătoare oamenilor nevoiași, au fost abrupt ignorate și chiar sictirite, în nemernicia mea. Când speranța mea era pe punctul să capituleze, dă peste mine un bătrân, undeva la venerabila vârstă de 70 de ani, îmbrăcat sărăcăcios și vizibil înfometat, care însă nu își exprimă vreo aspirație de fumător și nici nu tânjește hărțuitor la cartofii mei. Ia loc la masa de lângă mine și așteaptă, aparent pe cineva, pentru că se tot uită disperat la peron, mișcându-și gâtul cu dificultate pentru a își strecura privirea printre oamenii care vin și pleacă. Într-un moment al impulsului, îmi iau tava și mă mut la masa lui, deși până când nu am salutat politicos așa cum am pretenția de la oricine să o facă indiferent de starea socială, nu m-a observat.

–          Așteptați pe cineva? Întreb oarecum rezervată.

–          Pe fiul meu, un băiat blond ca prințul Harry, tot așa cu ochi albaștri, frumos, domnișoară…știți cât este de frumos? Și așa înalt, ca un brad.

Îmi scutur capul în stânga și în dreapta pentru a îi da de înțeles că frumusețea lui fi-su nu a ajuns până la lentilele mele de contact. Îmi povestește apoi că băiatul a plecat în urmă cu 22 de ani în Noua Zeelandă, unde s-a căsătorit și are o familie frumoasă, formată din trei copii și o soție minunată, blondă și ea.

–          Vin aici în fiecare zi, stau și aproape, și am mereu norocul să găsesc câte o masă liberă cu vedere la peron. Îl aștept să vină, că și dacă stau acasă cine să mă caute pe mine?

Îmi povestește în continuare fără să își ia ochii de la peron, că Emanuel, are mulți bani și o casă mai ceva ca un castel de bulibașă. Ultima dată când a primit o veste de la unicul său fiu a fost la un an după ce a plecat. I-a scris o scrisoare de o pagină, pe al cărei verso a atașat o poză frumoasă de familie, cu soția blondă și cei trei feciori. Se caută în buzunarul interior al sacoului gri, rupt la coate și peticit la guler cu un material maron, și scoate o foaie de hârtie îngălbenită de timp însă păstrată frumos în folie de plastic.

-El e Emanuel. Vezi ce băiat frumos?

Răspund afirmativ și îl privesc întristată pe noul meu partener de așteptare. Deși abia îl cunoscusem, povestea lui și atmosfera din gară, mă determină să simt că îl aștept și eu pe Emanuel și mă surprind privind peronul aproape cu aceeași nerăndare ca și bătrânul care nu mă întreabă nimic ci doar răspunde politicos și uneori entuziast la curiozitățile mele.

-Nu ați mai vorbit cu el de când ați primit asta? Întreb arătând spre scrisoarea pe care o ținea în mână.

-Nu, e ocupat, domniță. Credeți că o casă așa frumoasă, vedeți are două etaje, se face dacă cheltuiești bani pe telefoane și bilete de tren? Nu dar uitați, aici îmi spune că ne vedem curând și își cere scuze pentru timpul limitat pe care îl are să îmi scrie. Uitați!

Întradevăr, scrisoarea era încheiată cu ”Te pupăm cu toții și sper să ne revedem în curând. Timpul nu îmi permite să scriu mai mult însă sper că viața este blândă cu matale în România! Al tău fiu, Emanuel”. Mă înfurii. Viața este tare blândă cu tatăl tău, dragă Emanuel, își consumă zilele la o masă murdară din Gara de Nord, așteptându-te de 22 de ani. Și da, își face timp. Nu se duce la piață. Nu joacă table în fața blocului. Nu ascultă indignat știrile anoste. Nu își gătește pentru că la sfârșitul fiecărei zile se mulțumește să își cumpere 100 de grame de parizer de pui de la alimentara de cartier. Te așteaptă pe tine, care nu ai timp să îi scrii de mai bine de două decenii!

Observând că nu mai spun nimic și analizez scrisoarea cumva cu gândul în altă parte, în Noua Zeelandă, la nenorocitul de Emanuel, bătrânul mă privește pentru prima dată zâmbind și îmi oferă o portocală, scoasă dintr-o plasă pe care o depozitase la piciorul mesei.

-Nu cred că vine astăzi. Am mereu trei portocale la mine, în caz că vine cu nepoții. Nu pot să mă prezint cu mâna goală în fața copiilor. Poftiți, vă rog! Poate lăsați țigara aia care oricum vă face rău. Zâmbește. Sting țigara iau portocala și mă ridic. Mă întorc cu un sandwich cu șuncă, roșii și castraveți, și o sticlă de apă minerală, pe care i le înmânez. Îmi mulțumește din priviri și începe să mânânce ca și cum nu mai făcuse asta de zile întregi și poate chiar așa și era.

Știa foarte bine că în Gara de Nord nu vin trenuri din Noua Zeelandă. Și mai știa că Emanuel nu va veni nici pe alte căi. Însă speranța uneori este mai importantă decât realitatea în sine. Așteptarea îl făcea fericit. Starea de alertă. Vocea mecanică ce anunța venirea sau plecarea vreunui tren. Bagajele oamenilor înghesuite între scaune. Mirosurile de mâncare ieftină, bere și tutun. Toate îi dădeau bătrâneții sale anoste un sens. Sigur, în lumea lui, acolo unde materialul nu există și himerele sunt stăpâne ca într-un teren al haosului, își imaginează cum își vede nepoții crescând la fel de frumos ca Emanuel, cum nora îi aduce la televizor o supă caldă de legume care să fie în concordanță cu regimul recomandat de medic, cum soția sa, care încă trăiește în această lume, îl ține de mână în timp ce privesc emisiunile de divertisment, târziu, în ceas de noapte, când oamenii ca el nu reușesc să adoarmă. Nu din pricina stresului, ci a nefericirii. Termină sandwichul și își reia căutarea printre călători, încercând să recunoască fața fiului său. Nu a observat când m-am ridicat de pe scaunul din partea opusă a mesei și am plecat. Povestea lui ar fi meritat mai mult decât un sandwich și o sticlă de apă, ar fi meritat o îmbrățișare, o mângâiere și cel mai important o veste de la Emanuel. Însă poate tocmai întârzierea acestei vești îl ținea încă în viață. Așteptarea este un combustibil mai puternic decât fericirea, cel puțin pentru unii.

Nu îmi pot stăpâni câteva lacrimi însă nu pentru că bătrânul m-ar fi impresionat la un nivel atât de trist încât să am o tentativă de plâns. Dimpotrivă. Era unul dintre acei oameni fericiți în nefericirea lor. Însă m-a întristat gândul că Emanuel va veni. Poate nu pe aceste peroane aglomerate, dar va veni. Atunci când bătrânul va decide să rămână pe deplin în lumea himerelor, alături de soția iubitoare, nora care gătește bine și nepoții jucăuși care pictează pereții apartamentului vieții sale.  Și atunci, Emanuel va face efortul pe care nu l-a făcut atâtea decenii: se va urca într-un avion, va veni la București, pentru a vinde apartamentul bătrânului înțesat de regrete și speranțe destrâmate în aerul închis ca fumul unei țigări uitate în scrumieră. Și se va întoarce la frumoasa lui familie cu zeci de mii de euro care le va face viața și mai frumoasă. Iar din bătrânul care aștepta nerăbdător la o masă din Gara de Nord nu va mai fi nimic. Doar un text scris de o fată care a pornit să cumpere povești printre vagoanele ruginite ale trenurilor.

 

”Filosofia” se ascunde sub tivul fustei

10454416-silhouette-of-beautiful-girls-in-cafes

Scaune maron, nici prea ieftine, nici prea scumpe, patru la fiecare masă ca și cum clienții nu se pot împărți altfel decât în grupe de câte patru. Mi se pare normal și totuși nu. Însă intru, mă așez frumos la ceea ce părea a fi o masă mai retrasă, unde speram la un pic de intimitate pentru a îmi putea plimba degetele pe tastatură fără să ma simt analizată ca o extraterestră. Și da, în unele cafenele, încă mai ești privit deochiat dacă te așezi la o masă cu un laptop și începi să tastezi…(wtf? I am a freaking writer, people, I don’t have an office and my house doesn’t count for one!)

Studiez meniul și ca de fiecare dată mă gândesc ce să experimentez, însă capitulez rușinos în fața celebrei cafele negre, fără lapte, fără zahăr. Nu apuc să îmi pun laptopul pe masă și să mă familiarizez cu atmosfera, că la masa din dreapta mea iau loc două…doamne. Doamne sunt clar cel puțin în buletin. Rămân cu ochii ațintiți asupra uneia dintre tanti care, după ce își aprinde o țigară și dă fumul neglijent către mine (nu că eu nu aș fuma sau ceva, dar nu se face!), îi spune celeilalte individe:

-Știi rochița mea aia roz? Aia de am luat-o de la croitoreasa aia proastă și grasă și i-am mai dat și bacșiș. I s-a rupt tivul, mă!

”Big f*ing deal!”, mă gândesc în nemernicia mea de ființă care nu concepe dramele sexului frumos, sigur, cele mai comune dintre ele, când o aud țipând a jale pe interlocutoarea victimei:

-Ți s-a rupt? Hai, fată…rochița aia mijto? Nu pot să cred…..lui Vlad i-ai spus?

Nebuna scoate telefonul din geantă și îl sună pe Vlad.

-Mi s-a rupt tivul la rochiță!!! Deci mi-a stricat toată ziua, jur….sunt cu Ela la o cafea și nici nu ne priește!

Ooook, deja când conversația a atins un nivel înspăimântător de tragic, dau să mă uit cât de subtil pot la vecinele mele de cafenea, aflate la grea ananghie. Evident termin holbându-mă complet nepoliticos, însă suficient de mult încât să ne observăm reciproc chiar dacă momentan ne-am rezumat la atât. ”Pițipoceala” nu are vârstă. În cele câteva minute de holbat a la ”country side style”, observ că ambele erau trecute de 40 de ani, îmbrăcate în același roz fosforescent asortat simandicos cu rujul la fel de roz, una blondă platinat cu pletele lungi, arse de la sfânta placă matinală, alta tunsă oarecum cu ciobul, trendy-frendy-super-fucking-fabulous sau așa ceva. Când realizez că ochii mi se înverzesc mai mult decât a dat natura, îmi îngrop privirea în laptop, și îmi proiectez urechile spre mediul lor. Pentru că sunt femeie și nu mă pot abține.

-Vlad, vino în mall să îmi iau altă rochiță cu un tiv mai rezistent. Dacă om mai găsi modelul ăla, știi că fără tine nu mă descurc…

”hai, las-o…”Până apare Vlad, pe care ca o obsedată de scandal ce sunt mi-l imaginez în fel și chip, noile mele ”prietene” continuă drama:

-Auzi, fată, eu zic să îi spui să îți ia două rochițe, știi tu, să ai de rezervă! (Subscriu, la dracu’ dacă tot îl facem de bani pe fraier măcar să fim profy)

-Știi că bărbații se oferă singuri…Secretul să primești cât mai multe rochii este să te dezbraci de cât mai multe ori. Adică probezi ca să probezi și se oferă el. Ca și cum de câte ori te vede schimbând o rochie ar vrea să rămâi în ea. Totul este filosofie pură. Nu ceri ca țăranca!

Blondina platinată lasă căpșorul în ceașca de cafea, resemnată că până la 40 de ani nu a învățat măcar atâta lucru și probabil plănuiește o sesiune de shopping în care să viziteze cât mai multe cabine de probă. Apare Vlad, zâmbind cordial și făcându-și loc pe lângă scaunul meu tras ostentativ cât mai aproape de masa celor două. Îmi plasasem pe el geanta de laptop, haina și portofelul, astfel încât să am motiv să mă întind suficient de aproape de ele încât să aud mai bine conversația, sporadic măcar.

-Ia portofelul și eu te aștept aici. Cumpără-ți tu ce vrei, ok? O salută din priviri pe prietena soției sale și se așează la masa studiind meniul. Prințesele pleacă fericite, după ce victima tivului năstrușnic se pisicește pe lângă bărbatu-su suficient de mult încât să aibă senzația că merită portofelul oferit cadou.

Tipul rămâne singur, studiind în continuare meniul și după ceva timp capitulează și el în fața aceleiași cafele negre fără nimic. Nu fumează. Nu se joacă pe telefon ostentativ așa cum fac bărbații când așteaptă femeile din jungla magazinelor de haine. Nu pare să poarte nimic mai scump decât poșeta nevesti-sii. Are o greutate potrivită și o privire extrem de obosită deși nu este decât ora prânzului. Rămâne așa, pe gânduri, jucându-se cu verigheta din aur alb, suficient de opulentă încât să mă ia de ochi de când și-a pus mâinile pe masă. Și verigheta ca și nevasta…singurul lucru de pe el ce trădează că are o astfel de ”achiziție” în apartament, care filosofează cu o prietenă rozalie pe marginea unui nenorocit de tiv pe care de altfel îl putea repara la o altă croitorie, dacă mânuțele ei nu erau în stare. Nu cred să fi văzut un om mai trist în ultima săptămână. Pe cât de fericită era duduia, pe atât de șters era acest Vlad. Și nu, nu am nevoie de un raport complet al vieții lor ca să judec asta, unele lucruri se văd de la o masa distanță, într-o cafenea fără nume. Îmi cere o brichetă și îi dau, zâmbindu-i complice pentru a îi da de înțeles că da, ”she is a stupid materialistic bitch and he needs to dump her”. Face un gest pentru a îmi mulțumi pentru brighetă atunci când mi-o înapoiază și continuă să se joace cu verigheta. După ce își termină cafeaua, scoate niște bancnote din buzunar, le pune frumos pe masă, se ridică și pleacă, aruncându-mi o privire mult mai hotărâtă decât prima. Îmi amintesc că i-a promis nevesti-sii să o aștepte la cafenea, până termină cumpărăturile. Însă pleacă. Nu o sunase să anuleze, nu îi trimisese niciun mesaj cum de altfel nici nu scosese telefonul din buzunar.

Cafeneaua devine iar neinteresantă și cumva îmi pare rău. M-aș amuza în continuare pe baza celor două, dacă nu aș fi realizat că fericirea și filosofia lor, sunt construite pe nefericirea unui om care și-a schimbat viața în fața unei cești de cafea.

 

Why we shouldn’t cancel Christmas

santa-claus-in-his-magic-_4ae87aab190f4-pPeople who don’t believe in magic are sad. And usually unhappy. Therefor they wonder about everything, trying to find a way to believe in different things that would save them from the routine created by society, lifestyle, jobs and habits. Usually these are the people who put down magic, and those who dare to believe in magical aspects of life. Like Santa. Santa is nothing else but a belief, a magical one that somehow managed to make us happy for decades even if only once a year.

Children see Santa as an old man with a bag full of toys and they love him. They wake up early on Christmas morning anxious to see what they got,  and they tear with joy the wrapping paper on each box that is resting under the Christmas tree. Because children believe not only in Santa, but in magic. They actually think that if they are good all year round, they will get the toy they are longing for. Without asking themselves scientific questions like: how does that old man carry toys for million of children? Or how does he fit in the chimney? They simply…believe and that makes them happy. And once they are told that Santa doesn’t exist they are sad and try to find something else to believe in. Some remain in the field of magic and believe in their dreams, and unicorns and by doing that they keep hope. But some, end up being one of those unhappy people who don’t believe in magic and try to dig in deeply into the scientific explanations. They end up eventually questioning what is right and what is wrong, because once they drop magic, they don’t just lose the capacity to believe in it but to believe in everything else. If Santa doesn’t exist simply because it doesn’t make sense, then who said God created the world in 7 days? That is highly illogical also therefor, deep down they don’t believe in that either. And love? Who said if you are in love you shouldn’t keep wondering about other possibilities in the world? And they keep living wondering about everything, turning to drugs to hallucinate because their imagination is not powerful enough to hallucinate on its own. They start to question their life, their love, their religion and also their values…justifying it all with an “open mind eager to experience”.

Once you stop believing in Santa, you stop believing in magic and eventually, you just stop believing. Period. Magical aspects of life are based on our capacity to imagine things. We can look at a Christmas tree and truly, once a year, try to actually wait for an old man to put presents underneath it. Yes, we know that probably our parents or spouses woke up in the middle of the night to carefully put the gifts there, but to choose to believe that Santa really came, and wake up on a Christmas morning running to the Christmas tree to get your presents, it is priceless. That is magic. Once we lose that… We don’t just kill our faith in everything but also our inner power to imagine amazing things. Each person is an entire Universe. A universe created by what they allow themselves to believe in, by what they allow themselves to see and by what they allow themselves to imagine. And I tell you something, guys: To stay in your house, actually waiting for Christmas to come like you used to do in your childhood, to actually write a letter to Santa and choose to believe he will come to you in spite of all the logic and science in this world, it is indeed…priceless. Just as priceless as believing you have an angel who takes care of your steps, a God who created a world in 7 days, a Jesus who was born from a virgin and a love who is stronger than your desire for lust. People who manage to keep all that through the crazy times that life puts them through….are the happy ones.

Stilul de viata “cafetist si lecturant”….

b3d3d103cdc866cf03ef9eca1d9ff002

Parerile sunt impartite….O fi rau sa stai in timpul liber cu o cana de cafea fierbinte aburinda si cu o carte buna in brate si sa faci ceea ce tu numesti relaxare?Pentru unii da, pentru unii (oameni sedentari ca mine, nu).Am auzit de curand o teorie comform careia ” viata ta, Yna, va fi la fel si peste 20 si peste 40 de ani, pentru ca modul tau de a-ti petrece timpul liber este atat de propriu persoanelor lipsite practic de un stil de viata”, si toata expunerea acestei teorii m-a pus pe ganduri.Deci cum, daca ma incadrez in tipologia monotona a societatii,(monotona din punctul de vedere al multimii), nu am practic un “stil de viata”?Si mi-am oprit gandul la conceptul de “stil de viata”, si pentru asta exista un algoritm universal valabil si acceptat pentru ca restul care nu sunt in concordanta cu parerile multimii sa fie condamnate si considerate “gresite”?In primul rand, cati oameni pe Terra atatea stiluri de viata, cati oameni atatea pasiuni (aia care au pasiuni) si cati oameni atatea teorii proprii.Unora le place sa mearga la munte de cate ori au o zi libera si un ban in buzunar. lucru care mi se pare foarte onorabil si deloc de condamnat, altora le plac cluburile si hoinaritul noaptea prin discoteci mai mult sau mai putin pretentioase, etalandu-si ultimul rand de haine de duminica, sigur in aceasta categorie intra un anumit segment de oameni sa zicem nu cu foarte multe aspiratii proprii si care nici nu tin prea mult la sanatatea lor; sa nu ma intelegeti gresit, sa mergi in club e ok, sa impresionezi fetitze usor slabe de inger e si mai ok, go for it! dar sa faci asta ca un “stil de viata propriu” in tot timpul tau liber si evident cand nu faci asta sa iti ocupi existenta cu metodele prin care procuri resursele necesare pentru sfanta seara in Bamboo sau mai stiu eu ce locatie de “lux”, asta mi se pare usor infantil ca sa ma rezum numai la acest cuvant.Cu toate astea nu condamn nici unul din aceste preferinte de consumare a timpului liber, e alegerea fiecaruia cum se relaxeaza, distreaza etc.Uneori ma surpind disecand parerile oamenilor si comparandu-le cu propriile ganduri si filosofii,si negasind nici o tangenta intre “normalul” meu si “normalul” lumii ma intreb daca problema e la mine sau la…ceilalti.Rezumandu-ma de data asta la subiectul pe marginea caruia mi-am propus sa comentez, personal nu as da pentru nimic in lume o seara de iarna in care ninge frumos si linistit, cu fulgi mari si de un alb orbitor, in care (contrar teoriilor active la care v-ati fi asteptat) sa stau intr-un fotoliu confortabil cu o cana de vin fiert si o carte buna care imi distrage atentia de la absolut toate gandurile mai mult sau mai putin malefice ale vietii cotidiene, surprinzandu-ma captata 100% de actiunea, descrierile si ideile acelei carti.Teoria se aplica si daca inlocuim cartea cu un film bun….asta ma eticheteaza ca fiind o persoana solitara?nu cred…am multi prieteni, imi plac iesirile in oras, barfele cu fetele mele pe care le stiu de ani de zile si cu care dezbat tot ce e de dezbatut, dar asta e viata mea sociala, pe care o impart cu altii si evident in momentele in care sunt inconjurata de prieteni ma relaxez, dar nu avem nevoie si de o relaxare personala?Eu una am…si asta nu e rau, de ce ar fi….momentele de solitudine sunt necesare oricarui creier sanatos.Cred ca am doua mari vicii pe lume, cafeaua si cartile!Am si altele dar acestea sunt singurele de care sunt dependenta, care ma relaxeaza si ma calmeaza si in care ma regasesc total.Sunt sigura ca nu sunt singura care gandeste asa, suntem multi oameni “monotoni si sedentari” pe lume, as spune comozi, care ne gasim relaxarea in timpul petrecut cu noi insine, si asta e ok, e la fel de ok ca si iesitul la munte, ca si calatoritul in general, si chiar ca si viata de club atat de aclamata in randul tinerilor nonconformisti ai acestui secol.Tineam foarte mult sa fac o mica analiza pe marginea acestui subiect despre timpul liber si cum si-l petrec tinerii zilelor noastre printre care ma numar si eu, pentru ca multi vad putini inteleg si multi fac ce “trebuie” sa faca pentru a fi “cool” insa putini sunt “cool” cand ajung acasa si se trezesc singuri fara sa mai fie inconjurati de “gasca” de prieteni care le sustine imaginea imbatabila de “oameni in trend”.E ok sa ai o gasca a ta, sa fii inconjurat de prieteni, dar viata ta e a ta, nu a lor, a nimanui decat a ta….si multe lucruri sunt facute pentru a fi observate, pentru a fi in randul lumii si pentru a fii acceptat intr-o tipologie.De ce ai vrea sa te incadrezi constient si cu toata voia ta intr-o tipologie?Individualismul este o chestiune nepromovata intradevar, primand spiritul de turma care schimba conceptii, gandiri, principii, dar sa te afiliezi constient la o categorie inseamna sa iti renegi calitatile care te individualizeaza, evident si defectele pe care ajungi sa nu ti le mai vezi pentru ca lumea din jurul tau nu ti le vede si atunci daca esti perfect pentru altii esti perfect si pentru tine.Daca altii iti dau “ok-ul”, ce nevoie mai ai de “ok-ul” propriului eu?asta este o teorie acceptata tacit, nimeni nu o recunoaste dar toata lumea o aplica.Asa ca ma voi rezuma in continuare la o viata “monotona” si lipsita de sens, fara evenimentele spectaculoase pe care le traiesti impotriva vointei tale dupa a 5-a sticla de vin sau dupa al 3-lea fum de marijuana, o sa ma lipsesc de energia total “pozitiva si relaxanta ” din cluburi si dicoteci, o sa ma privez de asemenea si de iesirile in natura mai ales cand ploua pentru ca nu imi place sa imi afund picioarele in namol si eventual sa inghetz doar de dragul de a fi cu prietenii cu care as putea sta si unedeva intr-un minim de confort, la o sueta si o tigara si evident, era s auit sa precizez plecarile cu Personalul pentru ca “mergi mult cu trenul si e cool, te distrezi, bei…faci show”, apreciind mult mai mult iesirile cu masina sau cu un tren mai de doamne-ajuta care sa ma transporte in 2 ore in loc de 6 la destinatie….Something wrong with me?maybe…:D

%d bloggers like this: